(Textul original scris pentru publicul olandez.)
Acum patru ani, m-am mutat din Olanda în România. Răspunsul cel mai scurt la întrebarea de ce este – „circumstanțe familiale”. „Cum sa simte schimbarea asta?” – de obicei răspund cu – ca o experiență de deschidere a minții, cu excepția zilelor în care se strecoară îndoiala și termenul „bad trip” pare brusc mai potrivit pentru a descrie noua mea viață în România. Am ajuns să cunosc cultura românească ca fiind profundă, pasională și plină de umor, poate puțin suprasensibilă la condescendență, dar și respectuoasă, caldă și deschisă străinilor ca mine. Cu toate acestea, România este condusă de o elită încăpățânată pentru care interesul național este un ideal vag, iar interesul personal este mai concret și urgent – acest lucru poate duce la frustrare.
Educat ca antropolog cultural, scriu articole pentru media românească despre subiecte sociale, cum ar fi corupția și inegalitatea. Prin scriere, m-am implicat în discursul public și văd cum se schimbă direcția – aud tot mai multă ostilitate față de Uniunea Europeană, descrisă ca colonială și ca un sistem de exploatare. Fără îndoială, progresul României după aderarea la UE s-a desfășurat diferit față de ceea ce s-a promis. Planul european de relocalizare a producției în țările est-europene mai ieftine nu a ținut seama de elitismul bine înrădăcinat și de indiferența lor. Rezultatul a fost retragerea investitorilor străini, care preferă să producă într-o țară bine reglementată, și de atunci, doar muncitorii sunt aduși din România. Producția românească a fost eliminată de concurența europeană care, în ceea ce privește scala și mijloacele de producție, a avut un avantaj semnificativ – supermarketurile românești sunt pline de fructe și legume din Occident, cartofi și ceapă din Flevopolderul olandez. Ca și cum nu ar putea crește în România! Recoltate și săpate în Olanda de… imigranții români. Se estimează că 7 milioane de români au părăsit țara, căutându-și norocul în Europa de Vest, dar găsindu-l rar – departe de familie, copii și prieteni – lucrând în locuri de muncă cu calificare scăzută – trăind în exil economic.
Uneori, sunt în Olanda și am privilegiul de a călători cu Dacia mea cu plăcuțe de înmatriculare românești, ceea ce este, într-un fel, un mic experiment antropologic pentru a mă pune în pielea migranților români. Spre surprinderea mea, sunt abordat într-un mod diferit, puțini mă salută când las pe cineva să treacă în trafic, priviri severe atunci când parchez. Ca oameni olandezi, ne mândrim cu toleranța și empatia noastră, dar am ajuns să consider asta doar valabil pentru uz intern, ar putea funcționa încă pentru publicitate. Din perspectiva românească, prejudecățile și autosuficiența par mai tipic olandeze.
Acest lucru caracterizează și atmosfera în care Europa de Est se trezește din visul european – cu senzația că nu sunt considerați egali, senzația că li s-a atribuit statutul de popor cucerit – poziția lor ca „tovarăș” în imperiul sovietic era preferabilă celei de muncitor migrant în Europa de Vest, rătăcind nesigur din țară în țară, niciodată cu adevărat binevenit. În acest context, melancolia apare peste tot în Europa de Est, Ceaușescu este acum numit cu afecțiune Ceasca, el nu ar fi permis niciodată ca asta să se întâmple României! Așadar, vedem fenomenul ciudat că președintele ungar, în trecut impopular, este văzut brusc ca un exemplu de mulți români; îndrăznește să spună adevărul Europei. Europa de Est, cu Polonia și Ungaria în frunte, începe să reziste dominației occidentale. Nu întotdeauna la nivelul guvernelor – miniștrii și oficialii beneficiază personal de integrarea europeană, așa că lucrurile par să meargă bine încă în Bruxelles, dar în rândul populației există o scepticism larg răspândit.
Visul european se învârtea inițial și în jurul „valorilor”. Dar ce valori? Valorile creștine care rezistă mișcării LGBTQ+ care se conturează în țările est-europene? Poate idealurile Iluminismului și raționalismului? Nu chiar ceva ce poți discuta pe Balcani! Apoi, grecii antici? Ne subscriem cu toții la ele, bucurându-ne și de democrația pe care au inventat-o – dar care aproape că nu mai funcționează nicăieri! În America, stânga și dreapta sunt într-un strânsoare, în Olanda, partidele cu un singur obiectiv apar ca ciuperci, cu un ciclu de viață corespunzător. În timp ce în Occident, diviziunea „woke/unwoke” este trasată în principal între zonele urbane și cele rurale, această divizare devine și o nouă linie de separație între Europa de Vest și cea de Est – și noi nu o vedem!
Valorile noastre comune nu par suficient de adânc înrădăcinate pentru a rezista presiunii intereselor conflictuale. Un cadru neproductiv care s-a dezvoltat este cel al Europei cu două viteze. Europa de Vest ca un precursor, ceilalți vor urma în ritmul lor. În ce dezbatere este util să etichetați partenerul ca fiind în urmă? Îl va ajuta să recupereze? Nu ar fi mai înțelept să evităm întrebarea – avem încă același destinație în minte? Va trebui să fim mai convingători și deschiși la minte în ceea ce privește valorile europene pentru a le face cu adevărat valori comune, și va funcționa numai dacă îi putem vedea pe partenerii noștri ca egali, cu respect pentru dreptul fiecăruia de a greși.
Deci – ieșiți din turnul vostru de fildeș, schimbați-vă biletul către Mediterană sau oceanul Indian pentru Cluj sau Cracovia. Știu, nu suntem toți antropologi, iar multe țări sunt interesante – dar Europa de Est nu este doar incredibil de interesantă, ci și mult mai relevantă de cunoscut decât Seychelles sau Madagascar. Este vorba despre viitorul nostru comun; unitatea democratică pe care Europa o reprezintă va deveni de necontrolat dacă nu suntem dispuși să ne cunoaștem mai bine. În loc să extindem Europa mai departe, urgența este să ne cunoaștem mai bine reciproc – în acest fel, aventura europeană poate deveni încă o experiență de deschidere a minții. Dar dacă persistăm în condescendența și indiferența noastră, prevăd că „a bad trip” a început deja lent. Viziuni ciudate și neliniștitoare vor înlocui treptat visul european!
