Într-o duminică plec cu prietenul meu Victor Menaschez, cel mai mare sportiv din Cârlibaba, spre Lacul Lala – un lac glaciar în Munții Rodnei, la o altitudine de aproape 2000 de metri – cea mai populară destinație turistică din zona noastră. Alegem să urcăm pe traseul Pârâul Lala, fiind cel mai frumos, printr-o pădure străveche, alternată cu poieni, până undeva mai sus unde se schimbă peisajul – cărarea urcă la marginea apei pe lângă niște cascade, printr-o zonă de jnepeniș până la malul lacului – un loc ca la muntele Olympus, un lac mic cu versanții munților în spate ca un amfiteatru.
Traseul începe la 10 km distanță de satul Cârlibaba și drumeția ne ia cam 4 sau 5 ore dus-întors de la parcarea de la capătul drumului forestier. Dar nu duminica asta! Când ajungem la intrarea în parcul național, drumul forestier este închis cu bariere și lacăt, dar nu doar atât – multe semne fac clar că intrarea este strict interzisă, o firmă de exploatare forestieră a închis intrarea în parcul național. Noi ignorăm semnele lor și ne ducem pe drumul nostru spre lac, dar știm că avem cel puțin 2 ore în plus de mers pe jos și tot mă întreb – cum există așa ceva, de ce nimeni nu este atent că cineva închide intrarea intr-un parc național, turiștii străini sigur s-ar fi lăsat păgubași. Pentru o firmă care cu așa o atitudine nu doar strică interesele țării pe plan turistic, dar și dă de bănuit că ce se întâmplă acolo nu este pentru ochii lumii.
Intr-o altă zi urc din nou și mă întâlnesc la bariere cu un grup de pădurari din Brașov care vor să facă și ei traseul până la lac. Le spun că au mult de mers în plus din cauza barierei, dar îmi răspund să nu îmi fac griji, ei se cunosc cu pădurarul și vine să le deschidă, dar când vad ca fac poze la semnele cu intrarea interzisă, ei își dau seama că nu fac parte din aceas categorie de „iubitori de natură” și se retrag în mașină. Dacă mă gândesc bine, și eu cunosc pădurarul, dar nu caut un privilegiu, nu mai trăim într-o epocă când doar elitele au acces la parcuri naționale. Eu caut o soluție pentru toți cei care vor să facă traseul, ce sa spun turiștilor străini – că în România nu au importanță semnele cu intrarea strict interzisă, despre bariere și kilometri în plus ce sa mai explic? România turistică este ca un sat fără câini, este o vorbă goală la nivel național și local – nimeni nu are grija de interesele turistice. Am fost la primarie, am sunat la parcul national, am vorbit cu padurarii– dar bariera ramane inchisa.
O particularitate însă trebuie explicată – din cauze istorice și a retrocedărilor, Ocolul Silvic Cârlibaba are o arie destul de restrânsă, în schimb cei din județul Bistrița și județul Maramureș au jurisdicție peste munți până la noi în sat, și tot ce nu fac la ei acasă fac la noi. Probabil și intrările în parcul național din partea lor sunt mai bine aranjate, dar de Cârlibaba – cui îi pasă?
Până acum am cam evitat subiectul pădure, am și prieteni în domeniu, pe care îi respect pentru cunoașterea lor despre flora și faună. Pe de altă parte, ziare internaționale (der Spiegel) si activiști locali au descris clar defrișările și furturile din pădure, nu știu ce ar mai însemna încă un articol din partea mea – cred că suntem cu toții conștienți că administrarea pădurilor inca nu este cum trebuie. Dar în loc de un atac, aș vrea să scriu articolul ăsta cu dedicație pădurarilor: sunteți toți băieți cu școală, am încredere în discernământul vostru – ceva trebuie schimbat! In strainatate padurarii si servicile forestiere joaca un rol in a facilita turism, in Romania Ocolul Silvic pune piedica.
Eu nu sunt ecologist pur sânge, iubesc natura dar și înțeleg că omul trebuie să mănânce, și dacă traim langa padure e logic sa folosim si lemnul. Daca fac o comparație cu Olanda, acolo a disparut padurea demult – denumirea Olanda vine de la Holtland, țara lemnelor – dar padurea s-a tăiat până a rămas doar câmp. În ideea asta recunosc că o țară în procesul ei de dezvoltare are dreptul să își folosească resursele naturale, dar fă-o cu cap! Uita-te la diferență: Olanda a tăiat pădurile în secolul 17 ca să construiască flota navală cu care au creat un imperiu, România taie pădurile ca să facă rumeguș presat sau lemn de construcție pentru alții. Valoarea economică adăugată e zero. În România nu mai există producție de mobilă, de tâmplărie de lemn, de bărci – lemnul pleacă nelucrat din țară. Cine câștigă este doar cel care taie copacul și cel care îl lasă să fi taiat! Și așa ați ajuns să vindeți aur pentru preț de rumeguș! A mai fost o faza in istorie Romaniei când s-a vandut fabrici pentru pret de fier vechi, padurea nu au putut vinde asa de repede, aici mai avem sanse se ne oprim.
Printre pădurarii am observat că au adoptat un narativ, un jargon de mușamalizare. Imi amintesc o discuție în care mi s-a explicat sistemul de administrare a pădurilor preluat de la austrieci care prevede ca o padure după 80 de ani trebuie tăiată integral (ras) și replantată. M-am întrebat – „Chiar așa?” Mi s-a părut ciudat să invoci o metodă colonială folosită acum 100 de ani de o țară care nu mai taie nimic la ei acasă ca să aperi metodele folosite acum în România. „Da, domnule, dar un copac nu mai este eficient după vârsta de 80 de ani…” „Pe bune!?” Poate pentru voi… „Nu mai expiră oxigen!” „Vai, nu mai spune!” Noroc că ocolul silvic nu a ajuns la pădurile tropicale, cărora li se spune plămânii pământului, acolo nu găsești un copac mai tânăr ca 80 de ani! Ultima remarcă după care m-am retras din discuție era „oricum pădurea se regenerează imediat.” Mai ales dacă lăsați tot în paragină după ce plecați…
România nu este o plantație de brad, e o țară în care trebuie să trăim toți – o țară cu o istorie, un peisaj cultural, nu puteți supune România modelului vostru de exploatare…
Am o hartă, una de hârtie, pe care o mai folosesc când fac drumurile mele prin țară – pe motiv că rutele frumoase, rutele turistice sunt marcate cu o linie verde lângă drum – așa e marcat și drumul DN 18 care trece prin Cârlibaba. Într-adevăr, era un drum extrem de frumos cu crengile copacilor până la asfalt – până acum trei ani. Atunci s-a întâmplat un accident urât în apropiere în care a murit cineva – în timpul unei furtuni a căzut un copac pe mașina unei familii. Dar în loc să se ocupe cu controlul copacilor morți sau putrezi lângă drum, ceva ce au neglijat ani de zile, s-a dat ordin să se taie toți copacii jos pe o rază de 30 de metri ca să se micșoreze pericolul. Mai, cât de tare au fost atinși emoțional cei din sectorul lemnului de accidentul care a creat oportunitatea ca să mai taie mii de metri cubi. Acum, unde era linie verde pe harta mea, există o zonă ca un no man’s land, te uiți la trunchiurile copacilor goi și dacă pădurea a rămas fără protecție naturala, find taiat jos margine, orice rafală de vânt mai dă jos un rând de copaci, și ghici cine profită de lemnele căzute.
Sunt încă multe de spus – sus la pasul Rotunda langa cealalta intrare in parc s-a tăiat ras o padura de peste 80 de ani (dacă tot nu mai expiră oxigen) exact la marginea parcului national Munții Rodnei. Despre transporturi nocturne de lemn rotund (gros) care trec cu viteză mare prin satul nostru, m-am întrebat dacă e vorba de un tip de lemn care nu rezistă la lumină. Durerile sunt mari – și nu am la cine să apelez decât la voi – pădurarilor.
Eu înțeleg – că lucrați de o viață întreagă la același club, aveți hainele și insignele clubului, e ca un old boys network, dar vă provoc – nu ați văzut că e un club fără reguli, nu ați văzut că e un colectiv fără solidaritate, unii mai șmecheri, unii mai sus-puși profită de puterea pe care o au. Nu mai bine decât loialitate pentru un club dubios alegeți calea corectă? Aveti in gestiune cea mai mare padure din Europa, care ar putea sa atraga un numar mare de turisti – Romania ar putea sa profite de banii lor, sigur o se castige mai mult pe turism decat pe rumigus. Tarile ca Austria si Helvetia au inteles asta mai repede, acolo sectorul turismului este mult mai mare decat sectorul lemnului.
Să fii pădurar în codrii carpatini, să lucrezi în natură si să păzești bogăția naturală a tarii împotriva impostorilor mi se pare un post de onoare. Dar daca tineti cu ursul, si refuzati sa curatati „uscatura din padure”, dupa o viata de padurar o sa lasati in urma un peisaj cicatrizat, n-ar fi rusine? Dacă nu alegeți un viitor mai corect și durabil, si ramaneti complice cu politica lemnului actuală, vă spun o vorbă olandeză – vă împușcați în propriul picior, sau mai bine spus, în piciorul copiilor și nepoților voștri!
